Home  :  Contribute  :  Account  :  My Downloads  :  Gallery  :    
Clubul filosofic "Hypatia"
 Welcome to Hypatia
 Tuesday, August 09 2022 @ 08:18 AM MSK

Despre libertate

   

Articole in Română

Russeau afirma, că funcţionarea colectivităţilor umane nu poate să fie decât “bazată pe convenţii”, deşi omul “s-a născut liber”, ceea ce pare îndoielnic, dat fiind faptul, că copilul uman este total dependent de mama lui. Din totdeauna guvernanţii au tins să declare aceste convenţii “sacre”, “divine”, date de la Dumnezeu şi de neschimbat. Aceasta, evident, urmărea un scop bine determinat – să le uşureze sarcina guvernării.

Cu afirmarea formei democratice de guvernare lucrurile s-au complicat. Valorile democraţiei au fost postulate fără participarea divinităţilor. Acordând poporului suveranitate, trebuie să ne împăcăm şi cu ideea că el nu se poate guverna altfel, decât delegându-şi puterea unor reprezentanţi aleşi şi deci abandonându-şi, într-un fel, suveranitatea. Russeau era profund dezgustat de această idee care, în viziunea lui, pornea de la guvernul feudal. El declara, că democraţia şi-ar merita numele doar dacă cel puţin o jumătate din populaţie (apropo: cea masculină?) ar participa la guvernare. Să fi avut revelaţia viitoarelor democraţii revoluţionare, dar despotice, bazate pe “voinţa întregului popor?”. Realitatea însă ne demonstrează adesea, că orice idee poate fi redusă la absurd şi, în consecinţă, extremele se ating. “Voinţa generală” este un mit, la fel ca şi libertatea nativă a omului. Liber poate fi considerat doar acela, care poate să exercite efectiv această facultate. Libertatea se câştigă puţin câte puţin şi nu atinge nici odată cota maximă, iar dreptul cetăţeanului este secundar în faţa dreptului prioritar al ordinii sociale. Din aceste reflecţii mai reiese încă, că într-o societate liberă cetăţenii nu sunt liberi în egală măsură, chiar dacă se tinde spre acest ideal. Putem spune că fiecare are atâta libertate, câtă poate duce, sau câtă poate să apere în faţa pretendenţilor, iar statul trebuie să-l ajute şi să-l pedepsească pe acel care încalcă “un teritoriu străin”. Cea mai democratică ordine socială, care promite individului maximum de libertate, nu poate exista fără o doză de constrăngere. Problema constă în a găsi doza optimală, care ar asigura buna funcţionare a statului şi ar tolera drepturile individului într-o asemenea măsură, încât acesta să nu se simtă nefericit. Buba e că şi aceasta este o chestie de sensibilitate individuală.

Pe de altă parte, oricare ar fi cota de libertate pe care i-o oferă sociatatea (statul), omului îi place să creadă, că libertatea este o proprietate imanentă a spiritului său: el tinde mereu să facă alegerea care îi place, să procedeze cum doreşte, aceasta considerând a fi proba libertăţii sale. Pe când de fapt el este robul propriei eredităţi, a instinctelor oarbe, care îi determină într-o mare măsură comportamentul. “Ceea ce îi place” şi “ceea ce vrea” este expresia constituţiei sale fiziologice şi psihologice, aflate într-un continuu proces de schimbare, maturizare şi declin pe tot parcursul vieţii. Comportamentul său depinde doar parţial de educaţia primită, de normele morale impuse de societate şi de legile statului. Acestea sunt trei componente ale formei în care familia şi societatea tind să încarcereze Eu-l individului, conţinutul său psiho-fiziologic, pentru a mărgini egoismul său natural în interesul comun. Este un lucru absolut necesar pentru convieţuirea paşnică a indivizilor în societate – conform dictonului cunoscut, libertatea individului se termină acolo, unde începe libertatea altora. Astfel, datorită acestei dualităţi, comportamentul individului nu este absolut determinat, ci este supus unor anumite fluctuaţii, reprezintă rezultatul unor victorii, compromisuri sau înfrăngeri, pe care Eu-l individului le obţine în lupta continuă cu suparstructura sa venită din afară, cu cămaşa de forţă în care i-a fost îmbrăcată personalitatea. Lupta acestor contrarii, ale conţinutului cu forma, este unica sursă care ne oferă iluzia unei alegeri libere, chiar dacă aceasta este rezultatul unei confruntări aprige. Dacă câştigă Ego-ul individualist din noi, ne simţim victorioşi, eliberaţi de sub tutela societăţii, deci liberi, iar dacă reuşim să încheiem un compromis, sau decidem să nu încălcăm barierele impuse de societate, ne simţim mândri de această victorie asupra propriei persoane, deşi amară, căci suntem întrucâtva nefericiţi, obosiţi de luptă, impuşi să reprimăm pornirile noastre instinctive. Totuşi, renunţăm cu uşurare la intenţiile noastre nu tocmai corecte, mândri de înalta ţinută morală de care am dat dovadă. Ci oricare nu ar fi deznodământul acestui conflict interior, întotdeauna găsim o justificare pentru felul în care acţionăm. Rezultatul acestei lupte depinde de mulţi factori – cât de rigidă este forma, cât de violent este temperamentul individului, cât de puternică voinţa, cât de “flămând” este, cât de abil se pricepe a-şi înşela propria conştiinţă, a-şi ocoli propriile principii morale, când acestea vin în contradicţie cu dorinţele sale. Nu importă modalitatea prin care a fost luată o decizie, importă faptul că individul a luat-o singur, chiar dacă a ţinut cont de sfaturile cuiva sau de restricţiile impuse de societate. Respectată fiind această condiţie, omul se consideră liber în acţiunile sale.

Evident, această cămaşă de forţă nu ar trebui să fie atât de rigidă, încât să irite mereu individul prin asprimea ei excesivă, opunând o împotrivire exagerată la cea mai mică mişcare. În caz contrar, iritarea acumulată poate aduce la o răzvrătire violentă, iar sălbăticiunea din noi se va întoarce în dulcea robie a instinctelor sale naturale, fără a mai ţine cont de restricţiile necesare traiului în societate. Chiar dacă individul ar reuşi să suprime pornirile sale naturale, adaptându-se la forma rigidă care i-a fost impusă de mic copil, acesta ar fi profund nefericit, ar manifesta ostilitate şi intoleranţă extremă faţă de acei care nu respectă regulile pe care el-însuşi le respectă, care au alte principii de viaţă, care gândesc altfel. El-însuşi fiind obligat să trăiască în permanentă constrângere, îi va urâ pe toţi acei, care nu acceptă să trăiască la fel. Aceasta este o importantă sursă de intoleranţă, invidie şi ură în societate, care se acumulează cu timpul, iar când atinge masa critică este gata să detoneze. Istoria ne furnizează destule exemple, când o cârmuire despotică, strângând prea mult şuruburile, mărginind prea tare drepturile naturale ale omului, îmbrăcându-i o cămaşă de forţă din cale afară de strâmtă, până la urmă au pierit în erupţia furiei populare.

Tot la acest capitol putem înscrie manifestările extreme de fanatism religios, când furia fanaticilor care se sufocau în resticţiile morale şi religioase impuse de propria lor religie, se descărca asupra acelora care nu acceptau aceste restricţii sau pur şi simplu le cădeau sub mână într-un moment nepotrivit. Prea laşi ca să se revolte împotriva legiuitorilor şi inventatorilor acestor restricţii, care susţineau că acestea au o provenienţă divină, ei căutau o altă ieşire sentimentelor agresive acumulate. De obicei, plăteau oameni nevinovaţi. Dar dacă fanatismul religios în genere era îndreptat împotriva oricărei expresii ale găndirii libere şi a liberei acţiuni, existau şi manifestări direcţionate spre aparentele cauze ale suferinţelor provocate de abstinenţă. Să vedem, spre exemplu, ce impact îl avea constrăngerea celibatului asupra preoţilor catolici şi a călugărilor. Evident, asupra celor care îl încălcau, nu avea alt efect decât cultivarea unui sentiment de culpă, a unui complex de inferioritate, sau, dimpotrivă, conducea la un cinism extrem, la o negare totală a moralei creştine şi la încălcarea altor norme impuse de biserică şi societate, respectându-se (sau nu) doar aparenţele. Asemenea cazuri sunt cunoscute în istoria bisericii catolice, unele de-a dreptul scandaloase. Dar preoţii şi călugării care încălcau acest regim, făţiş sau în taină, după cum erau moravurile în epoca respectivă, nu manifestau ură sau antipatie pronunţată pentru femei. Asupra celor care reuşeau să-l respecte, celibatul avea influenţe la fel de grave. În primul rând, aceştea erau obsedaţi de problemele lor sexuale, ceea ce îi făcea agresivi şi intoleranţi. Ei făceau spume la gură în biserici, blestemându-i vehement pe cei vinovaţi de adulter, pe bietele fete care se îmtâmpla să greşească şi pe toţi ceilalţi care se făceau vinovaţi de păcatul preacurviei. Unii dintre ei deveneau nişte mizogini înrăiţi, începând să vadă în femeie capul tuturor relelor, cauza primordială a acestui păcat, uitând că nu numai femeia constituie pentru bărbat o ispită sexuală, ci şi invers, bărbatul constituie pentru femeie o ispită în acelaşi sens. Dar, ca în fabula cunoscută, poama este acră, dacă nu este accesibilă. Fără îndoială, celibatul era pentru psihicul lor o încercare grea, şi nu toţi reuşeau să-şi păstreze sănătatea minţii.

Mizoginismul călugărilor şi al preoţilor catolici abstinenţi, este un fenomen cu aceleaşi motivaţii psihofiziologice, ca şi fanatismul religios în genere. În Evul Mediu vânătoarea de vrăjitoare era expresia cea mai dură a acestui mizoginism cultivat de religie, dat fiind faptul, că femeilor li se refuza dreptul la opinie şi se punea la îndoială aptitudinea lor de a găndi. Totuşi, dacă o femeie, eventual, îndrăznea să manifeste interes pentru ocupaţii pretins bărbăteşti, ea era arsă pe rug de rând cu bărbaţii şi sub aceleaşi acuzaţii de erezie. Exemplul lui Janne D’Arc este concludent în acest sens, deşi nu este cel mai vechi. Încă la începuturile creştinismului a fost arsă pe rug elina Hipatia, femeie savantă, matematician, filozof şi poetă. Faptul că mai era şi frumoasă nu a constituit o piedică în faţa fanaticilor religioşi, ba a constituit chiar, se prea poate, un argument în plus pentru această sentinţă.

Oricum ar fi de convenţională, determinată de multiple condiţii şi dependentă, libertatea este una dintre valorile general umane cele mai apreciate şi mai jinduite, fie că e vorba despre libertatea fizică, economică sau spirituală. Robia a fost întotdeauna considerată un fapt ruşinos, o tragedie umană dintre cele mai dezolante. Dar precum există această tendinţă umană spre libertate şi independenţă, există şi tendinţa contrară de a suprima voinţa altei persoane, de a o supune şi a o domina. Aceste două contrarii sunt inseparabile, decalajul dintre ele fiind diferit în funcţie de epocă şi moravurile care o bântuie. În istoria omenirii au existat perioade, când lupta dintre ele era extrem de dură şi sângeroasă. Chiar şi acest ultim secol al mileniului a fost marcat de războaie crunte, care au cuprins aproape întregul glob pământesc, motivaţia ideologică a cărora a fost întemeiată pe acest dualism etern - robie-libertate, supunere-eliberare. Se presupune, totuşi, că în comparaţie cu secolele precedente are loc o îmblânzire a moravurilor, o slăbire esenţială a intoleranţei de toate felurile. În mare, pare să fie adevărat, deşi exploziile de ură rasială şi etnică, de fanatism ideologic şi religios au încă loc frecvent şi la un mare grad de intensitate. Toate acestea au o explicaţie şi poate chiar o justificare în natura noastră animală, dominată profund de instinctul autoconservării, care ne pune mereu în gardă înaintea a tot ce ne este diferit, deci posibil ostil.

Aceste raţionamente ne conduc inevitanil la necesitatea toleranţei în măsura în care aceasta nu ameninţă societatea. Extremele nu sunt bune nici odată – toleranţa in extremis este la fel de periculoasă ca şi intoleranţa pentru echilibrul şi prosperarea societăţii. Însă o doză moderată din una şi din cealaltă sunt absolut necesare – intoleranţa este manifestarea principiului conservator, echivalent în biologie cu instinctul autoconservării, iar toleranţa – cu prinpipiul dezvoltării, în biologie - instinctul cunoaşterii. Omul fiind o fiinţă biologică, societăţii umane îi sunt proprii, într-un sens mai larg, aceleaşi instincte. La fel cum procesul de educaţie trebuie să-l înveţe pe individ să-şi modereze pornirile animalice, societatea trebuie să înveţe a stabili un echilibru între tendinţele antagoniste, amplasând lupta dintre ele într-un spaţiu spiritual, nicidecum în realitatea brutală a persecuţiilor religioase sau politice şi a războaielor sângeroase. Doar când vom realiza acest deziderat, vom putea afirma cu siguranţă, că trăim într-o lume civilizată şi cu adevărat umană. Continua creştere a siguranţei individului, familiei şi societăţii în genere poate duce la slăbirea instinctului autoconservării, care ne este pe cât de util, pe atât şi de periculos, căci ne pune mereu în situaţia de a ne confrunta cu semenii noştri. Intuitiv, simţim că îi putem opune doar un instinct la fel de străvechi şi de puternic – instinctul cunoaşterii, care şi este, de fapt, generatorul aspiraţiei noastre spre libertate. Aducându-i tot mai multe satisfacţii, lumea devine pentru noi mai accesibilă, mai familiară, mai apropiată în toate aspectele sale. Asimilând cultura întregii omeniri, luminându-ne mintea şi sufletul, noi ne eliberăm de frica primitivă în faţa întunericului, de ostilitatea noastră nativă împotriva a tot ce ne este necunoscut şi străin. Cultura şi instruirea este instrumentul cel mai de preţ, care ne poate ajuta să modelăm umanitatea după un model demn de urmat, un ideal jinduit de secole. Cu cât vom fi mai culţi şi mai instruiţi, cu atât mai toleranţi vom fi, cu atât mai multă libertate vom fi în stare să ne oferim unul altuia, fără a ne simţi incomodaţi sau lezaţi în drepturile noastre. Ştiind cu adevărat ce este, cu atât mai mult vom aprecia şi respecta libertatea noastră şi a tuturora.

Adela Vasiloi




What's Related

Story Options

Despre libertate | 2 comments | Create New Account
The following comments are owned by whomever posted them. This site is not responsible for what they say.
Despre libertate
Authored by: PaulAshton on Friday, June 08 2018 @ 02:33 PM MSK
In exuberant effort to be free, assignment writers and starts separating the last association he has with the world the appendage. Having sawed through the appendage, yet finds that what he was looking for wasn't genuine opportunity by any stretch of the imagination. In effort to achieve freedom.
best kitchen remodeling manhattan
Authored by: pervezpjs on Sunday, April 14 2019 @ 09:15 PM MSK
Surprise! You content others just by this approach content about your site. And additionally, exactly what increased commendable might be the authenticity on the content and articles. At this time follow here best kitchen remodeling manhattan Regards just for stating the information.
 Copyright © 2022 Hypatia
 All trademarks and copyrights on this page are owned by their respective owners.
Powered By Geeklog 
Created this page in 0.05 seconds