O gingăşie aparentă, perfecţiune, O neaєteptată tenacitate Şi voinţă de a trăi... Flori, care nu mor, însetate, Ci rămân la fel de proaspete Şi încântătoare. Ele prelungesc vara, Aducând-o în mijlocul lui ghenar, Sau chiar al lui faur cel aprig... Iată-le în vaza de ceramică, Fixate într-un cui, pe perete - Lor nu le este sete Şi nu par să fie uscate, Dar la atingere foşnesc încet, De parcă ar vrea să ne spună, în secret, Poveştile cele mai minunate, Sau numai adevărul ingrat, Că nici ele, deşi se numesc imortele, Nu mai trăiesc cu adevărat! Adela Vasiloi