Cândva foarte demult Nucleul Universului A plesnit ca o portocală răscoaptă. Acuma Toată lumea răcneşte în şoaptă, De spaimă, să nu se mai spargă odată, Sperând să-i fie auzită Ruga de îndurare Dar credeţi că ne poate auzi Marele Grădinar? E atât de nesigur totul – Chiar existenţa Lui e o problemă, Deci s-ar putea întâmpla, Ca Universul să n-aibă urechi Şi nici ochi, Adică să fie orb, surd, nesimţitor. Cât trage omenirea la cântar? Cântarul e inimaginabil de mare, Încât nici nu se clinteşte, se pare… Adela Vasiloi