Home  :  Contribute  :  Account  :  My Downloads  :  Gallery  :    
Clubul filosofic "Hypatia"
 Welcome to Hypatia
 Monday, May 16 2022 @ 02:30 PM MSK

Psihobiologia fenomenului religios

   

Articole in RomânăDespre rituri şi religie ca fenomene condiţionate biologic

Este imposibil a studia cu succes orice fenomen ce ţine de om şi societatea umană fără a avea o gândire biologică lucidă. Omul fiind o fiinţă biologică şi doar mai apoi una socială, toate fenomenele pe care le putem descoperi în acest domeniu îşi află originea în adâncurile naturii umane, ale evoluţiei sale biologice în primul rând. Dacă însă ne vom mărgini să studiem omul ca pe ceva dat, relativ neschimbat şi neschimbător din punct de vedere biologic, iar societatea umană – ca pe un fenomen aparte, care nu are analogii în natură, vom fi nevoiţi să postulăm multe adevăruri, care într-un context mai larg pot fi deduse cu uşurinţă din nişte principii mai generale, dovedindu-se a fi nu axiome, ci teoreme, sau, dimpotrivă, nişte iluzii fără fond, consecinţe ale subiectivităţii noastre antropomorfe.

Or, evitarea postulării excesive se înscrie într-o abordare obiectivă, cu adevărat ştiinţifică a problemei. Scăpând de căpăstrul unei gândiri mărginite, în faţa noastră se deschid noi orizonturi, astfel începem a desluşi nu doar detaliile, ci fenomenul în întregime.

Fenomenul religios, ca fenomen psiho-social, poate fi înţeles mai bine în contextul originii sale etologice* – în comportamentul animal descoperim paralele uimitoare la compotamentul uman, în special dacă ne referim la comportamentul tradiţional, consfinţit şi prescris de anumite sisteme religioase, precum şi la riturile respective.

Savanţii biologi, studiind comportamentul animalelor sociale, au constatat că acesta se caracterizează printr-un conservatism foarte mare, cea ce nu se explică doar prin determinarea sa genetică. O parte a acestui sistem comportamental, într-adevăr, este determinată genetic, fiind aceeaşi la diferite grupuri ale aceleeaşi specii, dar în rest există diferenţe vizibile, care sunt caracteristice pentru un grup sau altul, şi se transmit prin deprindere, care se formează pe parcursul vieţii, anumite elemente comportamentale trecând din uzul comun în uzul individual.

Evident, cu cât mai sus în ierarhia biologică se află această specie, cu atât mai mare este rata “comportamentului tradiţional” faţă de cel ereditar, dar şi rata comportamentului individual, care deosebeşte un animal de altul în cadrul aceluiaşi grup (acesta din urmă, de altfel, poate fi manifestarea unor mutaţii genetice singulare). Are loc şi procesul invers – unele caracteristici individuale de comportare, mai cu seamă dacă sunt utile, sunt “acceptate” de grupul social şi trec din uzul individual în uzul comun.

Astfel, comportamentul tradiţional al grupului se îmbogăţeşte cu noi elemente încă înainte ca acestea să fie fixate de mecanismul ereditar – înainte ca mutaţia respectivă să devină foarte frecventă. Tot în comportamentul animal evidenţiem ritul – o asociere stabilă de elemente comportamentale, care satisfac anumite necesităţi indispensabile în cadrul speciei, rezervată unor situaţii specifice (ritul de împerechere, “ceremonia” salutului reciproc, ritul care însoţeşte manifestarea umilinţei şi supunerii faţă de un mascul puternic etc.)

Importanţa respectării riguroase a riturilor pentru speciile animale este enormă – cele mai mici devieri în interpretarea spectacolului ritual are urmări serioase pentru individ - de la insuccesul temporar până la ostracizare şi chiar pedeapsa cu moartea, aplicată de membrii grupului sau de liderul lui. Conservatismul în acest caz este justificat prin exactitatea mesajului transmis, în special a mesajului sexual. Dacă ritul nu este executat întocmai, mesajul nu este înţeles şi acceptat.

Riturile sunt cărţile de vizită ale unei specii – câte una pentru fiecare caz aparte, începând cu salutul reciproc şi terminând cu riturile nupţiale. Nerespectarea riguroasă a ritului din partea unui individ echivalează cu un semnal de alarmă: atenţie, printre noi se află un intrus!

Dacă ne referim la oameni, ca obiecte biologice, care au luat naştere pe cale naturală în cadrul regnului animal, observăm că comportamentul omului are aceleaşi trei componente – ereditară, tradiţională şi individuală, iar ritul are o importanţă la fel de mare şi în comunitatea umană. Riturile proprii cârdului de maimuţe au evoluat, au apărut şi rituri noi, specific umane, altele au ieşit din uz, dar, pe lângă scopul în sine, funcţia lor este mereu aceeaşi – să comunice altui individ sau grupului social un mesaj important – întemeierea unei noi familii, naşterea unui copil, iniţierea unui tânăr, plecarea la vânătoare etc.

Deşi limbajul etologic** al speciei umane a achiziţionat o componentă nouă, cu un potenţial enorm de expresie – limba – spectacolele rituale nu au ieşit din uz, îmbogăţindu-se cu noi elemente. Riturile umane fiind cu mult mai complexe, partea lor tradiţională, nefixată de mecanismul ereditar, este cu mult mai largă (prin aceasta se explică diferenţele existente la diferite triburi, popoare, comuniuni), în consecinţă a apărut necesitatea regizării acestor spectacole din partea unor purtători ai tradiţiei.

Acest rol, iniţial, şi l-a asumat vrăjitorul, şamanul tribului, iar mai apoi, pe măsura evoluării primelor credinţe primitive şi apariţiei unor religii mai sofisticate – preotul. Astfel, fenomenul religios a apărut pentru a acoperi o necesitate în mare parte instinctivă – exercitarea ritului, care avea o funcţie utilitară şi informativă în acelaşi timp. Caracterul său utilitar prevala.

Evident, individul dotat cu un har deosebit al comunicării, care reuşea să se impună ca autoritate în dirijarea şi regizarea riturilor indispensabile vieţii sociale a tribului, căpăta o poziţie importantă în ierarhia tribului, comparabilă cu cea a liderului “laic” care întrunea alte haruri – puterea fizică de excepţie, iscusinţa pe câmpul de luptă şi la vânătoare, voinţă şi încredre în sine etc.

În comuna primitivă respectarea riturilor şi a normelor de comportare prescrise de uzul comun rămânea la fel de importantă, iar nerespectarea lor atrăgea sancţiuni din partea autorităţilor tribale şi dezaprobarea ostilă a tribului. Astfel a luat naştere fenomenul moralei umane – ca o consecinţă directă a fenomenului analogic din lumea animală, deosebit de evident la animalele cu un mod social de viaţă. Orice deviere de la normele de comportare intrate în uz era tratată ca o necuviinţă sau chiar ca un sacrilegiu – după gravitatea acesteia.

Manifestările de “proastă educaţie” erau tolerate numai dacă veneau din partea copiilor (ca şi la animale, care permit puilor, până la o anumită vârstă, devieri de la comportamentul “cuviincios”), dar pe parcursul creşterii lor, această toleranţă slăbea, nivelul cerinţelor pentru respectarea normelor de comportare era tot mai ridicat. Din motive lesne de înţeles, toleranţa a devenit o caracteristică preponderent feminină, strâns legată de funcţia de mamă şi educatoare a generaţiei în creştere. Bărbaţii erau ţinuţi la o oarecare distanţă din motive de securitate şi rareori manifestau vre-un interes deosebit faţă de copii.

Ritul iniţierii pentru băieţi a apărut, astfel, pentru a marca ieşirea acestora de sub tutela tolerantă a femeilor tribului, care îşi creşteau copiii în comun, şi intrarea lor sub “jurisdicţia” dură a societăţii adulte. De aici încolo, respectarea normelor de comportare uzuale şi a riturulor religioase în particular, devenea o condiţie vitală a existenţei lor – indivizii neconformişti şi delincvenţii erau pedepsiţi cu asprime: ostracizaţi, alungaţi sau chiar ucişi.

De fapt, ostracizarea sau alungarea din trib erau aproape întotdeauna echivalente pedepsei cu moartea, un individ răzleţ nefiind în stare să supravieţuiască. Pe măsura evoluării speciei umane, precum şi a acumulării unor noi abilităţi şi cunoştinţe, pe măsura adaptării la condiţiile existenţei într-o lume ostilă şi necruţătoare, raporturile sociale se umanizau treptat, dezvoltându-se, devenind tot mai variate şi mai bogate în nuanţe. Noul îşi făcea drum cu greu, urmând principiul general al dezvoltării, într-o luptă aprigă cu principiul conservator, exponent al instinctului de autoconservare al speciei, produs al instinctelor de autoconservare individuale.

În cadrul fenomenelor biologic şi social, principiul dezvoltării este “reprezentat” de instinctul cunoaşterii, care în lupta antagonistă cu instinctul de autoconservare face posibilă evoluţia în domeniile respective.

În contextul celor spuse mai sus, devine evident faptul, că fenomenul religios joacă un rol conservator, se află pe poziţii de securitate, de păstrare a valorilor deja acumulate, iar ştiinţa, un fenomen care s-a cristalizat cu mult mai târziu în societatea umană, se află de cealaltă parte a baricadei – cucerirea unor noi orizonturi, unor noi valori, unor noi spaţii vitale, sfidând posibilele pericole şi opoziţia temerilor instituţionalizate - iată destinaţia ei supremă.

Ştiinţa, ca formă instituţionalizată a instinctului cunoaşterii, s-a separat mai tărziu ca fenomen social, căci în veşnica încăierare a acestor două instincte fundamentale condiţia existenţei joacă rolul principal. Cu cât mai dură este existenţa speciei umane, cu atât mai puternic se manifestă instinctul autoconservării, iar cu cât mai sigură, mai liniştită şi mai comodă este existenţa, cu atât mai tolerantă, mai deschisă spre tot ceea ce este nou şi spre cunoaştere este societatea. Cu alte cuvinte, condiţia existenţei determină punctul de echilibru dintre aceste două principii, un echilibru şubred, sensibil la orice schimbare, la orice mişcare a organismului social.

Aceste raţionamente ne conduc la o concluzie futurologică: dacă omenirea va depăşi criza prin care trece, instaurând o ordine universală stabilă, caracterizată de toleranţă, non-violenţă şi o bună condiţie economică, fenomenul religios îşi va ceda treptat poziţiile, locul determinant fiind ocupat de fenomenul ştiinţific – acesta va fi semnul unei societăţi umane pe deplin mature.

Dacă veni vorba despre maturitate, societatea umană este încă foarte departe de a o fi realizat, mărturie fiind proasta ei organizare, când o parte a lumii huzureşte de bine, iar alta moare de foame, iar relaţiile dintre state, poate chiar mai mult ca relaţiile dintre indivizi, sunt marcate de intoleranţă, violenţă, înşelăciune. Nici ştiinţa, deşi aparent ocupă poziţii foarte înalte, în conştiinţa socială nu se bucură de autoritatea diverselor religii, care continuă să speculeaze pe spaimele omenirii - pe instabilitatea socială, pe mizeria economică, pe cataclismele naturale şi, nu în ultimul rând, pe frica primordială a fiinţei umane în faţa morţii.

Totuşi, praful ideilor inovatoare, ridicat de roţile carului (autocarului) ştiinţei, a provocat o stare de alergie generală, febra cuprinzând cele mai largi pături sociale. Febra spirituală care se face observată în societatea umană, şi se manifestă prin apariţia numeroaselor secte şi chiar sisteme religioase noi, a noilor “învăţături” şi “teorii” de tot felul, este, de fapt, o mărturie a acutizării spontane a războiului dintre aceste două principii antagoniste – instinctul cunoaşterii şi instinctul autoconservării şi este o consecinţă a revoluţiei tehnico-ştiinţifice a timpurilor noastre.

Doar nivelul general de cultură şi instruire destul de scăzut determină forma pe care o ia adesea în această bătălie instinctul cunoaşterii, care încearcă să substituie vechile religii, dogmele cărora au venit în contradicţie evidentă cu realitatea, printr-o nouă religie, ajustată întrucâtva la cerinţele modernităţii. Noile “autorităţi” spirituale sunt, de regulă, diletanţi orgolioşi, dar şi afacerişti abili, care urmăresc nu numai gloria, ci şi profitul, căştigul uşor şi fără riscuri. Oricare nu ar fi motivele lor individuale, oricât de puţin iar interesa scopul în sine, ei sunt uneltele unei tendinţe generale, care exprimă necesitatea de a avansa în continuare pe căile evoluţiei sociale, spre un ideal care se conturează tot mai desluşit - o societate cu adevărat umană, cultă, tolerantă şi înţeleaptă. Însă rolul principal în această muncă aparţine ştiinţei, unica care poate fi un ghid competent al umanităţii pe această cale deloc uşoară.

* Etologia – ştiinţa care studiază comportamentul animalelor.

** Limbaj etologic – limbajul, cu ajutorul căruia reprezentanţii unei specii animale comunică între ei, elementele căruia sunt poze, grimase, mişcări, semnale sonore, etc.




What's Related

Story Options

Psihobiologia fenomenului religios | 1 comments | Create New Account
The following comments are owned by whomever posted them. This site is not responsible for what they say.
kitchen remodeling near me
Authored by: pervezpjs on Sunday, April 14 2019 @ 09:16 PM MSK
Now I’m very much enthralled subsequently after checking your blog. Your blog could be very a whole lot effective and far a good choice for whatever enterprise combined with just for people! Currently follow-up kitchen remodeling near me Regards just for excellent content and articles.
 Copyright © 2022 Hypatia
 All trademarks and copyrights on this page are owned by their respective owners.
Powered By Geeklog 
Created this page in 0.06 seconds