Home  :  Contribute  :  Account  :  My Downloads  :  Gallery  :    
Clubul filosofic "Hypatia"
 Welcome to Hypatia
 Monday, May 16 2022 @ 07:58 AM MSK

Etica umană şi limbajul etologic

   

Articole in RomânăVeriga lipsă dintre animale şi oamenii cu adevărat umani… suntem noi. Konrad Lorenz.

1. Moştenirea animală în comportamentul omului.

Una din numeroasele ştiinţe biologice - etologia - studiază comportamentul animalelor ca pe un limbaj de comunicare în cadrul speciilor. În continuare, pentru claritate, vom numi acest limbaj “etologic". Limbajul etologic diferă de la specie la specie, ceea ce este de la sine înţeles. Acest fenomen include elemente alogene, destinate aproape întregului diapazon de percepere al animalului - auzul, văzul, simţul olfactiv. Menirea sa este la fel de vastă - el trebuie să exprime toată gama de emoţii şi intenţii ale animalului, făcând mesajul înţeles pentru semenii săi. Mesajul conţine o serie de poze, mişcări, grimase, sunete, emanaţii fiziologice, caracteristice pentru specia respectivă din punct de vedere al aspectului său exterior, posibilităţilor sale fizice şi mediului de trai.

În mediul acvatic, de exemplu, văzul joacă un rol mai puţin important, iar locul sunetului ca mijloc de comunicare îl ia ultrasunetul, care în apă se propagă mai bine şi este mai informativ, fiind mai puţin supus deformărilor. Nu întâmplător majoritatea peştilor emite ultrasunete, iar graiul delfinilor este şi el compus din ultrasunete şi sunete foarte înalte la limita perceperii umane.

Urcând treptele evoluţiei, speciile animale dezvoltă limbajul lor etologic, îmbogăţindu-l necontenit cu noi elemente, iar treapta pe care acesta încă nu exista a rămas foarte departe în urmă - până şi insectele au un limbaj etologic foarte complex. Limbajul etologic trebuie să acopere toate necesităţile de comunicare ale individului în cadrul speciei şi este cu atât mai avansat, cu cât mai mari sunt aceste trebuinţe.

Speciile de animale aşa zis sociale, care duc un mod de viaţă în comun, au un limbaj etologic mai dezvoltat în comparaţie cu cele care duc un mod de viaţă solitar, chiar aflându-se la acelaşi nivel intelectual. Dar în general nu putem nega că între nivelul intelectual şi gradul de avansare al limbajului etologic există o relaţie direct proporţională. Este incontestabil, că anume primatele şi delfinii din tot regnul animal au cele mai complexe limbaje etologice. Cât priveşte limbajul etologic al maimuţelor, el ne este atât de familiar, încât îl înţelegem destul de bine fără să mai avem nevoie de un translator savant.

În comportamentul animalelor putem distinge două aspecte importante - cel social şi cel sexual. Respectiv, putem trage această linie de demarcaţie şi în limbajul etologic. Animalele îşi fac curte, făcând uz de poze, mişcări, sunete, care ţin să exprime un mesaj sexual, adresat partenerului posibil. În acest spectacol uneori foarte captivant şi expresiv reprezentanţii sexelor diferite au fiecare rolul său, modelul său de comportare "cuviincioasă". Încălcarea acestui model chiar în cele mai mici amănunte poate provoca neînţelegeri serioase.

Există specii de păsări, aspectul exterior al cărora coincide complet, studiile genetice constatând că acestea provin de la un strămoş comun foarte apropiat. Totuşi, convergenţa acestor două specii a devenit imposibilă anume datorită schimbărilor survenite în comportamentul lor sexual. Astfel, mesajul sexual al reprezentantului unei specii este indescifrabil sau chiar iritant pentru reprezentanţii alteia, ceea ce face imposibil contactul sexual. Se poate presupune, că izolarea geografică temporară a unei părţi din specia prototip a dus la o acumulare considerabilă a schimbărilor în limbajul etologic, mai ales în aspectul său sexual, iar aceasta, la rândul său, a dus la o izolare etologică ulterioară. Astfel, putem conchide că limbajul etologic este o caracteristică importantă a speciei.

2. Evoluţia limbajului etologic în cadrul speciei umane.

Din cele expuse reiese cu claritate, că propriul nostru limbaj etologic, cel al speciei umane, este o moştenire animală, preluată de noi împreună cu maimuţele de la un strămoş comun. Schimbările care au survenit din momentul când am luat-o pe căi diferite sunt destul de mari, iar vorbirea ne-a plasat brusc pe o treaptă net superioară, atenuând importanţa celorlalte elemente ale limbajului etologic - poza, grimasa, exclamaţiile ininteligibile, deşi acestea continuă să supravieţuiască. Am putea spune că vorbirea s-a încadrat în limbajul etologic uman, uzurpând drepturile celorlalte elemente ale sale. De aceea grimasele maimuţelor, care ating un înalt grad de expresivitate, fiind pe deplin recognoscibile, sunt calificate de noi ca fiind exagerate şi caricaturale.

Omul nu mai are nevoie să pună atâta patimă în expresia feţei, pentru că are posibilitatea să-şi exprime intenţia, dorinţa, gândul cu mai multă exactitate prin vorbire articulată. Nu înzadar aproape în orice limbă există verbul "a maimuţări" - grimasele maimuţelor au analoagele lor umane, deşi acestea din urmă au pierdut din vigoarea şi expresivitatea prototipurilor sale.

Totuşi, diapazonul de expesivitate al fizionomiei omeneşti a fost lărgit considerabil, în special datorită faptului, că omul "a inventat" o sumedenie de nuanţe aproape imperceptibile, care au a comunica ceva în plus la mesajul concret, expus în limba vorbită. Afară de aceasta, intonaţia, care este prezentă şi în strigătele diferenţiate ale animalelor superioare, a căpătat o mulţime de noi nuanţe, devenind un element important al vorbirii articulate. Dar totuşi intonaţia groazei, ameninţării, cea rugătoare şi de satisfacţie, care exprimă emoţiile de bază, le recunoaştem fără greş aproape la toate animalele superioare.

Înseşi faptul, că putem trage o paralelă atât de vizibilă între comportamentul uman şi cel animal, inclusiv cel sexual, este o mărturie a existenţei unor adânci rădăcini genetice, şi nicidecum al unui antropomorfism neîntemeiat. Specia umană a păstrat toate elementele limbajului etologic animal, dar a adus o contribuţie serioasă în lărgirea diapazonului acestuia, excepţie făcând doar factorul olfactiv, care şi-a pierdut aproape total importanţa ca modalitate de expresie.

Vorbirea articulată, dacă o includem în limbajul etologic, îşi are începuturile în semnalele sonore de care fac uz animalele, în strigătele lor de semnalizare, chemare, avertisment. Potenţialul factorului sonor s-a dovedit a fi enorm, fiind pus în valoare datorită schimbărilor de ordin anatomic intervenite în constituţia fizică a omului. Limbajul etologic şi intelectul animal au avansat împreună pe scara evoluţiei biologice, iar apariţia vorbirii articulate a accelerat acest proces, săpând o prăpastie adâncă între specia umană şi regnul animal.

3. Limbajul etologic şi normele de comportare

Vorbind despre evoluţia limbajului etologic al unei specii oarecare, trebuie să ţinem cont de faptul, că modificările acestuia au loc pe parcursul unor perioade îndelungate. Altfel, limbajul etologic se caracterizează printr-un conservatism esenţial. Respectarea strictă a unor anumite norme de comportare în cadrul speciei este un lucru important atât pentru individ, cât şi pentru specie în general, contribuind la coexistenţa paşnică a indivizilor, fără disensiuni şi conflicte. Încălcarea "etichetei" le este permisă doar puilor, care o însuşesc treptat, pe măsura comunicării cu membrii grupului.

Aici aş dori să fac o paranteză, amintind indulgenţa plină de bunătate pe care oamenii o manifestă faţă de comportarea nu tocmai cuviincioasă a copiilor alintaţi, faţă de capriciile lor, care foarte ades ne înduioşează. Dar pe parcursul transformării copiilor în adolescenţi indulgenţa noastră se transformă pe neobservate, în mod misterios, într-o atitudine negativă, chiar dezgust şi dezaprobare violentă pentru manifestările de proastă educaţie a tineretului. Să nu uităm, totuşi, că aceasta este rezultatul activităţii noastre materne-paterne. Să nu uităm de asemenea, că copiii nu-şi dau seama la timp (şi nici nu sunt în stare), când ar trebui să-şi schimbe comportamentul infantil cu care s-au obişnuit, într-un comportament matur.

De obicei, animalele sociale sunt organizate în grupuri cu o ierarhie bine conturată. Liderul grupului este puterea supremă, care rezolvă conflictele şi pedepseşte indivizii care încalcă normele de conduită, asigurând ordinea şi "legalitatea". În asemenea condiţii exactitatea mesajului redat prin mijlocirea limbajului etologic are o importanţă enormă - orice deviere poate fi interpretată ca o încălcare de conduită. De aici tendinţa conservatoare, menită să ferească limbajul etologic de elemente noi, când apariţia acestora nu este suficient justificată.

Deşi unele dintre normele de comportare (parte componentă a limbajului etologic) sunt înregistrate de mecanismul ereditar, fiind fixate în genotipul speciei, altele sunt doar înscrise în memoria colectivă a speciei şi sunt însuşite de indivizi pe parcursul vieţii - dacă trăiesc în mijlocul semenilor săi, în condiţii naturale. Astfel se explică frecventele cazuri de pierdere a acestora când puii de animale sălbatice sunt crescuţi de la o vârstă fragedă într-o ambianţă străină - în grădina zoologică, circ sau într-o familie umanâ. Cu cât mai sus pe treptele evoluţiei este situată specia respectivă, cu atât mai mic este raportul dintre partea ereditară, conservativă a "codului moral" al speciei şi partea lui relativ variabilă, susţinută doar de memoria colectivă a speciei. Putem vorbi deci despre aspectul reflexiv şi cel "tradiţional" în comportamentul animalelor. Trebuie să menţionez însă, că treptat, pe parcursul evoluţiei speciei, o parte din elementele comportamentului tradiţional - memoria de scurtă durată a speciei - trece în memoria de lungă durată, înregistrată de mecanismul ereditar.

Astfel, creşterea bagajului ereditar, reflexiv al comportamentului caracteristic speciei are loc pe baza comportamentului tradiţional, iar acesta din urmă se extinde prin apariţia spontană a noi elemente sporadice. Iniţial aceste elemente se încadrează în limbajul etologic al speciei, satisfăcând necesitatea de a transmite un mesaj cu un conţinut nou, de a exprima mai bine o emoţie, o intenţie. Apare întrebarea: Care este mecanismul apariţiei acestor noi elemente de comportare? Presupun, că acestea apar datorită unor mutaţii sporadice, se exteriorizează mai întâi în comportamentul puilor (cărora li se permit unele devieri de la normele obişnuite de conduită, după cum am menţionat mai sus) Dacă sunt înţelese şi adoptate de specie, ele îşi continuă ascensiunea, fiind incluse mai întâi în limbajul tradiţional, asimilat de indivizi prin imitare, iar mutaţia respectivă acumulându-se datorită faptului că a devenit utilă, noile elemente de comportare ajung până la urmă să fie programate în genotipul speciei.

4. Rădăcinile animale ale eticii umane

Iată-ne deci ajunşi la concluzia, că partea esenţială, de temelie a comportamentului animal, care a trecut cu succes examenul evoluţiei, este fixat de mecanismul ereditar. Pe parcursul ascensiunii speciei acest tezaur nu se extinde doar, îmbogăţindu-se cu noi elemente, dar şi mai pierde unele trăsături arhaice, care îşi consumă treptat importanţa, devenind de prisos sau chiar dăunătoare - natura se debarasează de balastul ereditar.

Comportamentul caracteristic speciei conţine anumite norme, respectate cu stricteţe în cadrul acesteia. Elementul de bază al acestui sistem de valori "morale" ale speciei, aflate chiar pe o treaptă relativ inferioară de dezvoltare, este instinctul de repulsie pentru uciderea indivizilor aparţinând aceleiaşi specii. Rolul pozitiv al acestuia pentru existenţa speciei este evident - el împiedică autonimicirea speciei, aflându-se în opoziţia instinctului agresiv, care este şi el necesar, fiind universal pentru întreg regnul animal.

Conform savantului austriac Konrad Lorenz, părintele etologiei, instinctul agresiunii este instrumentul concurenţei dintre indivizii aceleiaşi specii, dar serveşte şi pentru apărarea contra duşmanilor naturali. Repulsia pentru omor este mecanismul de compensare al instinctului agresiunii, cu atât mai puternică, cu cât mai anevoios este procesul de recreare al speciei prin naşterea şi creşterea tinerei generaţii, şi este cu atât mai slabă, cu cât mai numeroasă şi mai înfloritoare devine specia, atenuându-se importanţa ei decisivă pentru existenţa acesteia.

În raport cu specia acesta este instinctul ei de autoconservare. În ceea ce priveşte individul, observăm acelaşi fenomen – când acesta se află în siguranţă permanentă, instinctul său de autoconservare nu este pus în aplicare, şi poate slăbi considerabil.

Utilizarea terminologiei antropomorfe ne ajută să înţelegem mai bine fenomenul, cu atât mai mult că acesta stă la baza comportamentului uman şi al codului său moral. O privire obiectivă asupra ierarhiei grupului de animale distinge clar germenele organizării ierarhice a societăţii umane, iar în normele de comportare ale animalelor - embrionul eticii umane. Repulsia pentru omor stă la temelia eticii umane tot astfel, cum stă la baza codului etologic animal.

Dezgustul şi groaza care ne cuprinde la vederea sângelui omenesc este fixat în genotipul nostru - iată izvorul "simţului moral din noi", care trezea mirarea şi admiraţia filosofului german Kant. Dacă am sta să analizăm în mod obiectiv principiile morale de bază, am constata negreşit, că ele îşi au începutul în însăşi fiinţa noastră animală, programată pentru un mod de viaţă în comun. Principiul moral "nu ucide" este o legitate nescrisă a tuturor speciilor de animale aflate pe o treaptă suficientă de dezvoltare şi se referă numai la indivizii aceleiaşi specii.

5. Antropomorfismul şi şovinismul uman.

la etapele timpurii de existenţă a umanităţii, strămoşii noştri trăiau într-o strânsă legătură cu natura, cu regnul animal, şi se considerau o parte integră a acestuia. Faptul că ei cunoşteau mai bine viaţa şi felul de comportare al animalelor le permitea să observe punctele de tangenţă dintre acestea şi specia umană, făcându-i să intuiască înrudirea omului cu regnul animal. Ca rezultat, apăreau diferite superstiţii şi credinţe, întemeiate pe presupusele legături de sânge ale tribului cu un animal sau altul. Aceste credinţe serveau drept motiv pentru a declara animalul respectiv "tabu", extinzând asupra lui principiul moral "nu ucide", care funcţionează în cadrul unei specii.

Acest antropomorfism primitiv s-a dovedit a fi foarte viabil, supravieţuind până în epoca contemporană la unele popoare abia ieşite din modul primitiv de viaţă. Dar, în forme mai atenuate, el persista şi la popoarele civilizate în perioade istorice nu atât de îndepărtate. (De altfel, religia hindusă consideră vaca drept un animal sfânt, venerarea căruia este un obicei care nu a ieşit încă din uz la indieni). Poveştile populare, în care animalele acţionează şi vorbesc ca oamenii, sunt o mărturie a acestui fapt.

În religiile anterioare creştinismului zeităţile cu chip de animal sau semiom-semianimal erau un lucru obişnuit. Cu apariţia religiei creştine omul a fost plasat în opoziţia regnului animal, rezervându-i-se prerogativa de a avea suflet nemuritor şi de a fi zămislit de Dumnezeu "după chipul şi asemănarea sa", fără a mai trece prin careva etape intermediare. Odată ridicat la aşa înălţime, omul încetă să-şi mai recunoască rubedeniile sărace, protestând cu vehemenţă împotriva provenienţei sale animale. Or, este în van! Există atâtea argumente şi mărturii ale acesteia, încât o minte obiectivă nu le poate ignora. Dar când urlă emoţiile, glasul raţiunii nu se aude. Doar şovinismul nostru uman ne împiedică să fim imparţiali, ignorând adevăruri evidente şi incontestabile.

La apariţia sa, cartea epocală a lui Darvin "Originea speciilor" a produs un şoc atât de puternic anume datorită faptului, că a lovit foarte dureros în orgoliul uman, contemporanii săi fiind obişnuţi cu gândul că omul este de provenienţă divină. Ideile sale despre evoluţia speciilor prin selecţie naturală erau foarte clare şi evidente pentru orice ţăran care se ocupa de selecţia plantelor sau animalelor aproape inconştient, posedând doar unele adevăruri empirice, observaţii acumulate pe parcursul vieţii sale şi a generaţiilor precedente de ţărani.

Genială în simplitatea sa, teoria evoluţiei a fost primită cu entuziasm de unii şi respinsă cu vehemenţă de alţii, aceştea constituând majoritatea covârşitoare. Dar motivul pentru care a fost respinsă de mulţime nu era de ordin raţional, ci de ordin emoţional.




What's Related

Story Options

Etica umană şi limbajul etologic | 0 comments | Create New Account
The following comments are owned by whomever posted them. This site is not responsible for what they say.
 Copyright © 2022 Hypatia
 All trademarks and copyrights on this page are owned by their respective owners.
Powered By Geeklog 
Created this page in 0.05 seconds