Home  :  Contribute  :  Account  :  My Downloads  :  Gallery  :    
Clubul filosofic "Hypatia"
 Welcome to Hypatia
 Sunday, June 16 2019 @ 05:06 PM MSK

Dunguţa

   

Proza artisticaO povestire adevărată despre pisica mea.

Am luat-o la mine când era micuţă de tot – un ghemotoc pufos şi rotund, cu patru lăbuţe mititele, o codiţă ca de veveriţă şi doi ochişori verzi de neon. Semăna cu un pui de tigru în miniatură, tot atât de vărgată, în nuanţe de negru, cenuşiu şi roşcat. Avea doar mai puţin roşcat şi mai mult cenuşiu. De aceea am şi numit-o Dunguţa, căci i se potrivea de minune şi voiam să aibă un nume deosebit. Avea nişte ochi extraordinar de frumoşi - mari, străvezii şi strălucitori. Când te fixa cu privirea lor verde, nemişcată şi iscoditoare, te simţeai puţintel stânjenit, de parcă ar fi fost în stare să-ţi pătrundă până în adâncul sufletului. Într-adevăr, aveai impresia că vrea să afle ce ai acolo, eşti bun sau rău, supărat sau bine dispus, dacă o iubeşti sau nu.

Era atât de micuţă, încât o puteam ţine în palmă, acoperind-o cu cealaltă, lăsându-i afară doar mutrişoara. Ei îi plăcea să se cuibărească acolo, aranjându-se comod pentru un pui de somn, apoi închidea ochii de plăcere şi începea să toarcă zgomotos. Torcea atât de tare, încât cred că se auzea în toată casa. Nu mă înduram să-i stric plăcerea, aşa că mă aşezam pe scaun şi eu, străduindu-mă să nu o deranjez măcar câteva minute, bucurându-mă de căldura acestei fiinţe minuscule şi mirându-mă de faptul, câtă blândeţe şi gingăşie îmi trezeşte în suflet. O îndrăgisem atât de mult, încât i-am compus şi o poezie:

Pisicuţa mea Dunguţa

Nu-i pisică, ci-i tigruţă,

Dac-ar fi mai mare – zău,

Că i-aş şti de frică eu.

Uite-o cum se pitulează

Şi cu ochii mă fixează –

Dac-aş fi un şoricel

Rău ar mai păţi-o el!

Vai, din nou sări la mine!

Ei, Dunguţo, ce-i cu tine?

Iar mă zgârii pe mânuţă?

Dar te iert, că-mi eşti drăguţă!

Cu timpul, Dunguţa mea creştea, tot atât de drăgălaşă şi pufoasă. Era jucăuşă şi isteaţă foc, o vânătoare înnăscută, care vâna prin casă tot ce mişca – picioarele noastre sau vre-o jucărie rotundă pe care o rostogolea peste tot. Fiindcă era toamnă, când veneam de la serviciu îi aduceam neapărat nişte castane, să se joace. Mă aştepta la uşă să mă salute în felul ei, frecându-şi botişorul de picioarele mele, iar mai apoi se repezea războinic la castanele pe care i le aruncam pe covorul din antreu, să le prindă.

Erau adevărate spectacole, pe care eu cu soţul meu le priveam cu plăcere, distrându-ne ca copiii. Dar cel mai frumos se juca Dunguţa cu un cârnăcior. Nici gând să-l mănânce dintr-odată. Întâi şi întâi, îl apuca într-o singură gheară, se ridica cu el în două labe şi făcea câţiva paşi prin casă, apoi îl arunca în sus, făcându-l să zboare la doi-trei metri într-o parte. Imediat, se tupila jos în poziţia de pândă, trepădând de nerăbdare cu lăbuţele din urmă. În sfârşit, încordată ca un arc, se arunca vertiginos asupra prăzii, încolţind-o. Dar nu o mânca nici acum, repetând ciclul acestui joc până nu obosea cu totul. Într-un târziu, după un antrenament bun, îşi mânca cârnăciorul şi se aşeza frumos, cum îi stă bine unei pisici, lingându-se pe botişor.

Avea un simţ al echilibrului foarte dezvoltat: noi o făceam să meargă în două labe prin casă, ademenind-o cu o hârtiuţă colorată, legată de o aţă. Învăţase acest truc atât de bine, încât făcea şi singură câţiva paşi în două labe, dacă aceasta i-o cereau împrejurările. Odată am văzut-o ieşind din bucătărie cu un cartof în lăbuţele anterioare pe care a reuşit să-l scoată dintr-o căldare, în care ţineam cartofii. Cum numai l-a scos în antreu, l-a aruncat jos şi a început să-l “vâneze”, rostogolindu-l pe covor.

Nu prea îmi dădea bătaie de cap, atâta doar că la un timp a îndrăgit să-mi ude divanul din salon. Mă supăram şi alergam cu mătura după ea prin toată casa, dar până la urmă o iertam, căci o iubeam foarte mult. Totuşi, am reuşit s-o dezvăţ de acest obicei, stropind divanul cu oţet sau cu deodorante înecăcioase. Dar la început mă străduiam să-i barez calea spre divanul cu pricina, închizând uşa salonului. Avea efect, până nu s-a învăţat Dunguţa să deschidă uşa.

Când era mică, sărea pe mânerul uşii şi împingea uşa cu trupuşorul ei micuţ. Se pricepea să o facă, dar la început îi reuşea doar dintr-o parte – din antreu. Mai târziu a prins meşteşugul, cum să deschidă uşa din interiorul salonului, sărind pe mâner şi lăsându-se pe spate. Când a mai crescut şi a început să ajungă la mânerul uşii fără să sară, se ridica doar în două labe, apăsând pe mâner cu o singură labă, ca oamenii. Eu, dacă o vedeam că intenţionează să deschidă uşa, pentru a pătrunde în zona interzisă, îi spuneam cu asprime: “Ei, Dunguţa! Nu se poate!” Ea mă privea câteva clipe, apreciindu-mi din ochi dispoziţia şi expresia feţei, iar dacă constata că nu am de gând să cedez, se aşeza în poza ei obişnuită de sfinx impasibil, pândind momentul potrivit. În curând aceasta se transformase într-un joc – eu mă prefăceam că m-am concentrat asupra ecranului televizorului, tot odată urmărind-o cu coada ochiului. Dunguţa, înşelată de aparenţe, făcea o nouă tentativă de a intra în salon. Eu mă întorceam fulgerător spre ea cu exclamaţia severă: “Dunga!”, iar Dunguţa, tot atât de fulgerător se aşeza din nou, retrăgînd lăbuţa criminală de pe mânerul uşii şi privindu-mă cu seninătate.

Dunguţa nu lipsea nici odată de la masă. Cum ne aşezam să mâncăm, venea şi ea, aşezându-se frumos pe fereastră, alături de mine, căci locul meu era la fereastră. Era o pisică cu demnitate şi aştepta răbdătoare să-i dăm şi ei ceva gustos. De fapt, era capricioasă la mâncare, îi plăceau doar produsele din carne sau peşte, altceva nu prea mânca. Cu o singură excepţie – putea să mănânce orice, dacă îi rumegam eu îmbucătura. Nu era prea estetică această procedură, dar îi făceam hatârul, oferindu-i câte un “dop”, cum procedau pe vremuri ţărancele cu copiii sugaci, în lipsa biberoanelor de azi. Aceste “dopuri” Dunguţa le mânca cu plăcere până la ultima fărâmitură.

Dacă îi părea ei că o întind prea mult, fără să-i acord atenţie, mă atingea uşurel cu lăbuţa catifelată de umăr, chipurile: “Tu nu cumva ai uitat că sunt aici? Dă-mi şi mie ceva!” Apoi aştepta din nou, cuminte şi sfioasă. Eu mă întorceam spre ea şi ziceam: “A, Dunguţa, puişorule! Acuş!” Şi îi pregăteam imediat gustarea.

Nu era o pisicuţă obraznică, era bine educată şi ştia cum trebuie să se comporte. Mă înţelegeam cu ea de minune, aşa încât doar arareori o auzeam mieunând, când era nevoită să-mi dea ceva de înţeles, să-mi atragă atenţia. De obicei, era suficient să se apropie şi să mă privească cu ochii ei fascinanţi – imediat îmi dădeam seama ce doreşte. Probabil, se stabilise între noi o legătură psihologică trainică, care ne permitea să ne ghicim intenţiile şi dorinţele fără cuvinte.

În genere, îi plăcea compania. Se străduia să-mi fie mereu prin preajmă. Dacă lucram la calculator, venea la mine şi mi se aşeza pe încheietura mânii stângi, pe care o mişcam mai puţin. Astfel trăgea un pui de somn, urmărind leneş, din când în când, bocănitul meu pe tastatura calculatorului. Dar dacă includeam imprimanta, ciulea urechile şi dintr-o săritură se pomenea pe capacul ei, urmărind curioasă mişcările capului imprimantei, ba uneori încerca să-l şi atingă cu lăbuţa,ceea ce eu, desigur, nu-i permiteam să o facă. Dacă se întâmpla să fie în altă parte, o zbughea glonţ până la locul acţiunii, sărind sprintenă de jos drept în punctul ei de observaţie. Grozav de interesantă chestie imprimanta asta! Zgomotul imprimantei putea să o rupă de la orice altă ocupaţie – nimic nu era mai important, poate doar un cârnăcior sau o bucăţică de peşte mirositor. Dar dacă te gândeşti bine, cârnăciorul poate să mai aştepte, că nu fuge nicăieri.

Dunguţei nu-i plăceau plimbările pe afară. Am încercat să o scot de câteva ori, credeam că se va deprinde, va mai ciuguli ierbuşoară, va respira aer curat, va mai zburda... Dar ea se temea grozav de toate celea – maşini, oameni străini, câini… Aşa încât mi se căţăra pe umăr, înfigând în mine ghearele a toate cele patru labe ale sale. De vre-o două ori mi s-a postat în spate, la ceafă, aşa încât am fost nevoită să rog pe cineva să mi-o coboare de acolo. Până la urmă, am renunţat la plimbări.

Astfel, Dunguţa respira aer curat la balcon, iar cunoştinţă cu lumea din jur făcea, şezând pe geam, ceea ce îi era suficient. Pe fereastră ea putea sta multă vreme, privind ce se mai face în lumea mare. Mai ales îi plăcea să urmărească păsările – vrăbiuţele gălăgioase, care se zbenguiau printre crengile salciei pletoase de sub fereastră, sau porumbeii obraznici, care se aşezau impertinenţi chiar sub nasul ei, pe carnizul ferestrei.

Dunguţa era de-adreptul şocată de obrăznicia lor, încât prindea să bată cu lăbuţa în sticlă, voind să-i alunge sau poate, sperând să pună laba pe ei. Dar cel mai interesantă era comportarea ei faţă de vrăbiuţe. Privindu-le în linişte, Dunguţa începea de odată să “vorbească” cu ele, cu o intonaţie absolut omenească. Semăna cu un cântecel fără cuvinte, cum mârâie uneori oamenii, fără să deschidă gura, dar cu o melodie monotonă şi simplă. Când o auzeam, veneam numaidecât să o privesc, căci era nostim de tot. Cele mai interesante momente erau acele, când Dunguţa îşi întrerupea cântecul şi clănţănea câteva secunde din dinţi cu ardoare, privind la vrăbii. Eu râdeam cu poftă şi îi “traduceam” soţului meu cântecul Dunguţei în felul următor: “Ah, ce frumuşele, ah, ce drăgălaşe mai sunteţi! Ce mult vă iubesc, ce mult vă doresc! De mi-aţi cădea în labe, să vă jumulesc!”

Când a atins vârsta de doi ani, i-am permis să devină mămică. A fătat trei ghemotoace rotunde şi pufoase – două pisicuţe şi un pisoiaş roşcat. Doamne, cum îi mai iubea! Câtă grijă, câte emoţii pe ca- pul ei! Una dintre pisicuţe îi semăna Dunguţei, doar că nu avea pete roşcate deloc – numai negru, gri şi puţin alb sub bărbie şi pe burtică. Când a împlinit vre-o cinci luni, a luat-o o vecină şi a botezat-o tot Dunguţa, ca pe mamă-sa. Cealaltă era foarte-foarte moale şi pufoasă, toată numai pete în negru, gri, alb şi roşcat. Din păcate, în timpul naşterii a suferit o traumă, codiţa ei fiind ruptă în două locuri, aşa încât semăna cu litera Z. Era nostimă de tot, de aceea am numit-o Jucărica Pe Jucărica am dat-o unei asistente medicale; care a dus-o la ţară, la sora ei. Motănaşul roşcat, de care nu s-a lipit nici o poreclă în afară de Râjulic, a rămas cel mai mult lângă mamă-sa.

Era un motan foarte frumos, roşcat închis pe spate, dungile roşcate coborând spre burtica albă ca zăpada iar lăbuţele îi erau colorate într-un bej gingaş, trecând în alb la capete. Mutrişoara îi era luminată de doi ochi tot bej-roşcaţi, cu totul neobişnuiţi la culoare. Nu era atât de zbânţuit ca mamă-sa, era blând, liniştit şi drăgăstos, dar la mâncare era primul întotdeauna.

Într-o zi Râjulic a mâncat prea mult, sau poate o fi şterpelit ceva merinde stricate din căldarea de gunoi, şi i s-a făcut rău. Am observat aceasta, pentru că el a devenit prea liniştit, nu participa la jocuri, ci stătea tolănit într-un ungher. La început nu i-am dat atenţie, deşi m-am mirat foarte mult. Dar când Râjulic nu s-a prezentat la masă, alergând la galop şi răsturnând mobilele, eu am înţeles că nu-i de şagă. M-am apropiat de el şi am încercat să-l înviorez, dar el nu era în stare nici măcar să se ridice – lăbuţele din urmă nu-l ascultau deloc.

Eram amărâtă rău şi am început să chibzuiesc, cum să-l vindec. Când am văzut, că a doua zi nu i s-a făcut mai bine, am hotărât să-i dau o bucăţică de sulfadimezină, dar el nu vroia să o înghită. Eu mă străduiam să-i bag pastila în botişor, dar Râjulic se împotrivea, scuipa şi chiar m-a muşcat de deget. Atunci mi-am amin- tit că pisicile adoră valeriana şi am încercat să-l amăgesc, înmuind pastila în valeriană Cu mare greu am reuşit să-l fac pe Râjulic să înghită medicamentul. Cum numai l-am lăsat, el a zbughit-o ca un glonte din mâinile mele, şovăind şi clătinându-se. Nu ştiu,valeriana i-o fi dat putere,sau chinurile pe care le îndurase. A doua zi Râjulic a venit la mâncare, nu atât de vioi ca înainte, dar totuşi!

Cel mai interesant moment în această istorie a fost faptul, că tot timpul, căt eu îl torturam pe Râjulic cu pastila, Dunguţa şi surorile lui făcuseră cerc în jurul nostru şi urmăreau cu compasiune şi răbdare toate manipulaţiile mele. Nici măcar Dunguţa nu a încercat să intrevină, de parcă ar fi înţeles perfect, care era rostul acestor acţiuni. Avea deplină încredere în mine, ştiind că eu nu-i voi face nici un rău pisoiaşului ei

Pe când avea vre-o opt luni era deja un motan în toată firea, mare şi zdravăn, mâncăcios ca un zmeu, cântărind nu mai puţin de cinci kilograme. Se învăţase şi el să deschidă uşile, dar nu era atât de abil ca Dunguţa, astfel încât făcea cutremur de pământ ori de câte ori sărea pe mânerul uşii, căzând mai apoi la podele. Zdup! Hodoronc-tronc! Ce s-o fi întâmplat oare, oameni buni? A deschis Râjulic uşa!

A trebuit să mă despart şi de el, deşi îl îndrăgisem din toată inima, după ce a venit să trăiască la noi fiica cu familia ei. Nepoţelul meu era alergic la părul de pisică, , aşa că i l-am dat pe Râjulic unei femei tinere şi bună la inimă, care locuia într-o casă la sol şi avea doi copii nu prea mărişori. Îmi povestea mai pe urmă, că Râjulic îi deschide uşile, când vrea intră, când vrea iese la plimbare prin ogradă. Cred că e fericit acolo.

Pe Dunguţa am dus-o la mama, în sat, crezând că o să-i fie bine la libertate şi nedorind să mă despart definitiv de ea. Speram să o mai văd din când în când, făcându-le vizite la amândouă – mamei şi Dunguţei. Dar, oricât nu mi-ar părea de rău să vă amărăsc, istoria Dunguţei s-a terminat tragic de tot – a ucis-o un vecin de al mamei, un beţiv care a pierdut faţa umană, degradat şi înrăit. A chinuit-o fără milă, i-a scos un ochi şi a aruncat-o în drum să moară.

Ce mare necaz ar fi putut să-i facă acestui potlogar Dunguţa mea cuminte şi drăgălaşă, suflet blând şi iubitor? Oricare ar fi fost păcatul ei, trebuie să fii hain de tot, să faci aşa ceva. Am plâns câteva zile după ea, mai plâng şi acum când îmi amintesc de Dunguţa şi de tragicul ei sfârşit. Dar dacă această istorie poate să-l înveţe pe cineva ce înseamnă bunătate, dragoste, compasi-une şi omenie, atunci trebuia să o povestesc. Chiar dacă e vorba despre nişte animale fără grai, pe care le ţinem pe lângă noi din diferite motive, trebuie să înţelegem, că sunt şi ele dăruite cu suflet viu, cu sentimente şi emoţii foarte apropiate de cele umane. Nu înzadar ne legăm sufleteşte de ele, nu înzadar ele sunt în stare să ne aducă atâtea bucurii, făcându-ne să ne simţim bine, să fim buni şi generoşi, împărţind cu ele îmbucătura de pâine.




What's Related

Story Options

Dunguţa | 1 comments | Create New Account
The following comments are owned by whomever posted them. This site is not responsible for what they say.
Dunguţa
Authored by: Zimmerman on Saturday, December 15 2018 @ 03:41 PM MSK
Thanks for the blog.Thanks Again. Awesome WhatsApp++ Pokemon Go++ Instagram++
 Copyright © 2019 Hypatia
 All trademarks and copyrights on this page are owned by their respective owners.
Powered By Geeklog 
Created this page in 0.07 seconds