Despre trăirile unei flori.

Când a plesnit butonul, ca să-mi desfac splendoarea, Văpăile-i de sânge jucându-le-n lumină, Am învăţat a râde, cum ştie-a râde floarea, Şi-am început a plânge - tot fără de pricină. Eu râd, c-aşa mi-e felul, aşa sunt eu zidită, Şi plâng pentru tortura ce-mi crişcă-n mădulare, Dar îi ghicesc misterul - da, vreau să fiu iubită - Păcat că nu am gură, să-l strig cu-nverşunare. Voi aştepta albina să-mi beie tot nectarul, De greaua lui povară să fiu eliberată... Atunci spre nemurire eu voi păşi hotarul Cu inimă uşoară, deşi însărcinată. O, nobilă insectă, pentru acest miracol Ce-i actul de iubire, în veci ţi-oi fi datoare, Spre bunurile mele nu vei găsi obstacol, Căci am şi eu simţire, chiar dacă sunt o floare. Din fructul copt şi dulce de vei dori să guşti, Te voi chema la mine prin strigăt de arome, Când saturat de mustu-i în murii săi înguşti Va exploda din sine în aşchii policrome!