Ce tainică durere mă sfâşie mereu Şi roade, ca un vierme, din miezul alb şi dens? O vagă presimţire, că viaţa-mi n-are sens, Din malurile-nguste, ca dintr-un defileu, Nu văd altă ieşire, decât să cad pe prund, Şi-n undele uitării pe veci să mă cufund, Căci nu-mi ştiu începutul, nici capătul nu-l văz, La malurile-abrupte nu pot să acostez... Să fie oare soarta, ca o cavernă-n sol, De-o râmă uriaşă săpată cu-ndârjire? Atunci e clar, se pare, de ce nu văd ieşire - Tunelul vieţii mele e-ntunecos şi gol... Şi totuşi am o slabă, o unică speranţă: Că oarba-mi ursitoare-a ieşit la suprafaţă! Atunci vedea-voi lumea, scăldată în lumină, Şi viaţa mea de sensuri înaripate plină!